Mai avem o şansă?

Îmi pierdusem speranţa. Că mai sunt oameni buni la suflet. Mă uit prea mult la televizor poate, unde vezi numai grădini zoologice, rezervaţii naturale şi animale comunitare care ar trebui castrate ca să nu se mai împuieze.

Însă am observat duminică un gest la cineva, un gest pe care nu l-am mai văzut de ani de zile.

Într-un hypermarket, în zona restaurantelor, şedea o babă amărâtă la una din mese. Şedea singură, fără nimic în faţă, cred că stătea la căldură. Se citea pe faţa ei singurătatea, chinul înfometării şi amărăciunea bătrânilor părăsiţi din ţara noastră.

Mi-a atras atenţia prin smerenia cu care şedea, liniştită, cu ochii aproape înlăcrimaţi, privind în gol. În acel moment un om, liniştit după haine şi după figură, s-a apropiat de femeie cu o caserolă de mâncare, cu un şeveţel, o chiflă şi o furculiţă şi i le-a pus în faţă încet. A mângâiat-o pe spate, i-a şoptit ceva la ureche, şi s-a îndepărtat, ducându-se la locul său, la altă masă, lângă soţie. Femeia s-a aplecat asupra caserolei ca un câine care îşi păzeşte mâncarea să nu i se fure, mâncând cu nesaţ.

Pentru că mă uitam îndelung la bărbatul care făcuse acel gest umanitar, chiar dacă aveam o distanţă destul de mare, simţi privirea mea şi privirile noastre s-au intersectat pentru câteva secunde. Suficient ca să apuc să mimez câteva aplauze tacite la adresa sa, pentru gestul său din suflet, fără tam-tam, fără scandal, fără bătăi în piept şi reclame publicitare.

A închis scurt ochii în semn de mulţumire, şi fiecare a plecat în drumul său.

Mi-am schimbat temporar părerea. Oare mai avem o şansă?

Nu crede in miracole. Bazeaza-te pe ele.

Related Posts :