Cum am fost la patinoar

Am fost la patinoar pentru prima dată în viaţa mea. 1 decembrie, ziua unirii, o zi de marţi liberă, bună ca pomana la cimitir.

Cum a fost? Groaznic.

În primul şi primul rând, nu te sfătuiesc niciodată să te urci în patine de închiriat. Putoarea de transpiraţie amestecată cu spray anti-transpiraţie îţi dă o senzaţie atât de plăcută, încât nici cele mai puternice anti-vomitive nu fac faţă. În plus, dacă nu le nimereşti fix pe picior, îţi încordezi tot drumul deştele de la picioare de simţi că-ţi rupi ciorapii.

Hai să mă duc. Să vadă ochiul meu cum e. Am zis de la început că mare minune dacă reuşesc să stau pe ele fără să mă ţin cu mâinile de gheaţă. Am plătit, am luat (jegurile) patinele şi m-am urcat în ele. Am petrecut câteva minute să-mi potrivesc găicile alea de prind piciorul, că dacă strângeam prea tare, mă înţepa limba patinei în piele, iar dacă o lăsam prea moale, mi se bălăngăneau picioarele şi-mi jucau gleznele ca la frig.

Până la uşă, toate bune şi frumoase: mă ţineam pe patine mândru nevoie mare, călcam cu lamele pe un cauciuc drăguţ, chiar mă ţineam bine pe el. Toată viaţa mea crezusem ca lamele patinelor sunt ascuţite ca un cuţit, nu văzusem niciodată patine aşa de aproape. Am căpătat încrederea că mă pot ţine drept pe cei 4 milimetri de lamă. Super. Dă-i bice.

Îhî. Care bice că la primul pas pe gheaţă m-am încleştat pe bara de aluminiu a mantinelei. Voai. Gata, vreau să mă întorc. Mi-a ajuns. Care, frate, că în spate aşteptau toţi începătorii, să pornesc eu, ca să poată înainta şi ei. Se strânsese lumea în spatele meu de ziceai că eu sunt şoferul. Mi-am luat inima în dinţi şi am început, pîş, pîş. Până mi-am dat seama că nu trebuie să strâng bara atât de tare în mână, ca să nu mă mai doară mâna.

Ce să mai, primii paşi au durat o eternitate. O gheată mă strângea, cealaltă mi-era largă. Tălpile îmi alunecau, patinele ce să mai zic. Dar uşor, uşor, în cele 45 de minute de bazin mi-am prins câteva mişcări ca să mă pot plimba fără mantinelă. Trebuia să-mi ţin picioarele crăcănate, cu gleznele flexate în afară, ca să simt piciorul fix şi să mă dezcordez ca să mă pot concentra pe corectitudinea mişcărilor, nu pe ţinut echilibrul. Aşa că încet încet am învăţat singur să mă deplasez. Nu să patinez, să mă deplasez.

Oprirea o învăţ data viitoare.

Mi-a plăcut cât profesionalism inspiram, încât o don'şoară mai începătoare ca mine (sau mai grea de cap) s-a oprit pe fund în faţa mea, eu maestru în opriri de urgenţă pe patine pe care mergeam de ani de zile, dar surprinzător şi pentru mine, nu am căzut. Fata la picioarele mele, eu victorios în picioare. Când, se apucă fata de mâna mea, ca să se ridice. Hait! Atunci am simţit mai mult ca oricând senzaţia de a-i da cu leuca în cap s-o bag la fund ca să nu mă tragă şi pe mine în jos. Nu am avut timp nici să-mi fie ruşine, vroiam doar să nu cad. Dar a reuşit să se ridice, şi m-am mândrit cu mine însumi că am supravieţuit evenimentului. Am căpătat încredere mai mare în mine, şi am reuşit chiar să mă avânt în mijlocul patinoarului, unde mi s-a părut mie că era gheaţa mult mai allunecoasă.

Aşa că am luat prima căzătură. Muşchi fesier drept cu laterală-spate, şi cot drept. Nu mergeţi niciodată fără coate la voi pe gheaţă. Sunt foarte necesare la căderile inoportune. M-am ridicat singur - evident, la mine nu s-a băgat nimeni să mă ajute - şi am continuat cu stoicism.

După aia nu am mai fost atent la ce s-a întâmplat până la terminarea programului, pentru că m-am gândit non-stop la cum pana mea reuşesc patinatorii să facă figuri din alea să se dea peste cap, să meargă cu spatele sau într-un singur picior. Mi se pare imposibil, eu nu cred că de fapt există aşa ceva. E inuman.

Am ieşit cu dureri atroce în degetele de la picioare, în glezne, în pielea de s-au frecat ghetele (că muflonul de mine nu a ştiut că-i trebuie jambiere sau ciorapi protectori), în genunchi, în coapse, în încheieturile şoldurilor, în şoldul drept, în mijloc, în coloană şi cotul drept. Un fleac, m-au ciuruit. Transpirat leoarcă, şi ameţit ca o păpădie în vântul primăvăratic al dimineţii.

Abea aşteptam să mă descalţ, şi surpriză, adidaşii i-am simţit ca pe nişte pufoşi papuci de casă. Am mers cam săltat şi crăcănat ceva vreme, dar mi-am revenit până a doua zi.

Aşa că, una peste alta, "mai m-am gandit": nu-mi mai iau patine...

Nu crede in miracole. Bazeaza-te pe ele.

Related Posts :