Dragul tatii, îmi zise tata după ce venisem cu un 4 la matematică. Nu-ţi place să înveţi? Dar ce-ţi place ţie? ia zi-mi. Să baţi mingea? E frumos, nu? Să joci vaţascunselea, nu? Frumos. E frumos. E de viitor. Frunza, ţară ţară vrem ostaşi, nu? De mare viitor. De mare angajament. Lasă cartea şi hai să batem mingea în curtea şcolii. Ce ne trebuie învăţătură? Că atunci când te-oi face mare, îţi găseşte tata post bine plătit la ADP Sector 6. Primeşti şi vestuţă nouă, frumoasă, cu galben şi portocaliu, cu dungi, ca la albinuţe! S-o porţi mândru. Şi o să aibe grijă tata să primeşti o mătură nou-nouţă şi frumoasă. Ca să zgarmeni scuipaţii de pe trotuare şi rahaţii de căţei. Că dacă nu ţi-a plăcut cartea. Deci aşa zici, nu-ţi place matematica, 'ai? ... jart ... vrei să ajungi gunoier, 'ai? ... jart ... să mă faci de râs, 'ai? ... jart ... să fii ruşinea familiei, 'ai? ... jart ...
N-am uitat nici după 30 de ani. Bătaia n-o mai ţin minte. Dar cuvintele, ca adineauri.
Şi nu că aş fi ajuns prea departe. Dar de fiecare dată când era s-o iau pe arătură îmi aduceam aminte de cuvintele lui tata. Acum, mi-ar plăcea să am şi eu ceva inteligent de lăsat moştenire mai departe, să se ţină minte pe viaţă.
Îmi pare rău că nu am apucat s-o zic niciodată: Mulţumesc, Tată.
Nu crede in miracole. Bazeaza-te pe ele.
